Ma sprijinita doar linistea cutiei pe care o numiti voi camera,ce incet incet imi pare o scrumiera
iar eu ma pozitionez undeva intr-un colt. Veniti, veniti a goli scrumiera.
Cat de curand o sa ma vad zacand intr-un "colt" al gunoiului si stiu c-o sa aud
o voce sobra si nepasatoare spunandu-mi sa respir adanc si sa numara pan' la 10; ei bine...9,8,7,6,5,4,3,2,1.
Am adormit. Ochii-mi sunt inchisi dar sunt mai treaza, mai constienta ca niciodata.
Masa de operatie-mi pare patul de acasa, acasa e locul in care traiam atunci, candva cand eram mai mica,
un pat nu prea moale dar al dracului de confortabil. Aud vocile lor care soptesc
tot felul de cuvinte pe care nu le-as intelege nici intr-o mie de ani si ma intreb daca nu cumva problema e legata de
dantela cenusie ce-mi imbraca plamanii, pentru ca altceva nu ar putea fi.
Vreau sa ma misc, sa ma ridic de pe acest pat pentru ca asta e pentru mine, sa le trentesc vreo doua trei vorbe de bine
domnilor doctor si sa imi vad de drum, doar ma asteapta viata, nu am timp de pierdut in compania unor oameni
care nu privesc mai departe de patul asta si cateva ace. serios acum, insemn mai mult de atat.
Dar din moment ce nu pot, hai sa o iau odata cu Ene asta, un mosulica de vreo 80 ani, ce-mi pare ca nu a mai dat pe
la frizer de vreo 20 , si sa imi vad de treburile mele pana or avea de gand domnii scoliti sa termine.
O iau inainte pe strada pacatelor, caci dreapta sau stanga nu mi se par niste alternative tocmai bune si ma indrept spre
magazinul de tutun. Intru si ma aventurez intr-o discutie cu un tanar nu prea chipes dar cu niste maini de-a dreptul
fermecatoare cu care-mi ofera un trabuc, brazilian dupa culoarea brun inchis si dupa aroma usor dulceaga a tutunului.
Ne povestim vietile, pe ici colo mai fac si cateva inflorituri ca doar nu e ruda cu mine sa stie daca mint sau nu si la final
ne luam politicos la revedere, el sarutandu-mi mana ca un adevarat domn. Imi cumpar din putini bani de care dispun, un pachet
de tigari fine si ies din magazin. Pe drumul cu asfalt usor umed, parca de dupa ploaie, ma apuca pareri de rau ce ma
fac sa ma gandesc la dantela cenusie, dar imi trec 'ndata si parca ratacind-o printre ganduri, imi continui plimbarea pe minunatele strazi ale orasului in care
ma aflu; un oras aparent nou al carui nume nici nu-l stiu. Ochii-mi fug in toate directiile. Mergand, in partea dreapta a drumului observ o straduta numita strada Sperantei
iar in partea stanga o alta, mult mai interesanta, numita strada Indiferentei, stada pe care si apuc sa o iau, lucru ce ma face sa imi
aprind o tigara. Raman uimita de mizeria si goliciunea ei, de puhoiul de oameni care ma inconjoara, toti savurand cate
o tigara, de la cele mai proaste pana la cele mai de calitate. Ignor multimea si imi vad de drum dezamagita,doar eram acolo
sa sa ma plimb, sa pierd vremea, nu sa critic. Ajung la capatul strazii, dar dau de o infundatura si spre norocul meu, undeva mai in stanga o usa.
Ma duc grabita spre usa, injurand in gand oameni acelui oras si lenea lor, crezand ca pe acolo dau de un fel trecere. Pun mana pe
clanta foarte bine rotunjita, deci e clar ca multi oameni foloseau usa aia pentru a trece si ma trezesc cazand
in gol, plutind in aer... si 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10... vocea sobra si nepasatoare, o lumina orbitoare, patul de acasa, dantela cenusie intreaga, taietura in dreapta jos a corpului si un zambet sincer al unor tineri doctori ce-mi ureaza o viata placuta.
