despre tine...

Tu, tu nu te ajuti, tu nu vrei sa treci mai departe, tot tu nu vrei sa fi singur, tu imi spui ca nu-ti place aia, si nici aia, si nici aialalta dar tot tu stii probabil ca minti, tu nu vrei sa minti dar te lasi dominat de celalalt tu, tu crezi ca nimic nu te va schimba dar tu nici macar nu observi de cate ori te-ai schimbat pana acum, tu zambesti tot timpul dar nici macar nu-ti dai seama ca ochii te tradeaza, tu intinzi o mana de ajutor oricui; dar de cele mai multe ori o intinzi pe cea stanga, tu nici nu iti dai seama ca tu visezi tot timpul.
Eu, eu inca sper ca tu poti singur sa te ajuti, eu cred ca tu vrei sa treci mai departe, eu stiu ca nu o sa fi singur, eu stiu ca nu-ti place aia, si nici aia, si nici aialalta, ca si mine dealtfel, si incerc sa cred ca tu nu minti, eu cred ca nu exista celalalt tu, eu nu vreau sa cred ca tu te-ai schimbat, eu cred in zambetul tau cu toate ca ochii te tradeaza, eu stiu ca iti place sa ajuti si vreau sa cred ca intinzi mana dreapta, mie imi place sa visez si cred ca este frumos ca tu visezi tot timpul.

Miss Patterson...

In jurul varstei de doisprezeceani am inceput sa nu mai fiu singura. S-a mutat la mine, cu chirie, o tipa numita Patterson. Nu am stiut niciodata cum arata pentru ca nu am vazut-o niciodata, defapt nici acum nu stiu.
Oricum imi amintesc aproape perfect. S-a instalat intr-o zi de toamna tarzie, cand frigul imi ciupea obrajii mai ceva ca matusile tatei, iar mainile faceau fata cu greu pana si imbracate de-o lana. In aceea zi, stateam doar eu cu ea si priveam cu mahnire catre batrana strada incarcata zilnic de masini si oameni... si nu, nu asta ar fi fost cu adevarat problema dar zgomotul ne gandeam noi ca deranjeaza cel mai mult. Atunci a fost momentul in care am facut cunostinta. Au urmat zile si nopti petrecute impreuna, timp in care am tot discutat cu batrana strada(si nu numai),ce ne povestea de fiecare data aceleasi lucruri. Ne spunea de putinele momente de odihna pe care le are si de care se bucura din ce in ce mai rar, de faptul ca-i place sa fie spalata de catre ploaie sau ne mai intrista de fiecare data cand ne spunea cat de mult uraste oamenii, facandu-ne sa suferim de mizantropie. Imi placea Patterson, parea de treaba. Ma facea sa privesc altfel lucrurile si sa le inteleg. Era alaturi de mine mereu, mai putin cand eram foarte fericita si nu stiu cum de atunci nu-i simtem niciodata prezenta, era absenta total. Se intorcea sa-mi tina companie numai cand eram suparata, iar de fiecare data, venea din ce in ce mai imbufnata, gata sa ma faca sa regret toate zambetele si toate lucrurile de pana atunci, ce ma facusera sa rad.
In timp a devenit din ce in ce mai posesiva. Micul loc pe care-l avea la inceput nu mai exista; acum zaceau impastiate peste tot lucrurile ei. Devenise sufocanta, nu stiu cum facea, dar reusea zilnic sa-mi fure cate putin din aer. Ma invata sa-adun pete, ma facea sa ma simt slinoasa, rece.
Acum Miss Patterson inca mai locuieste aici. O tin plecata cu zambete sincere si alte lucruri de nespecificat.
Nu am putut sa scap de prezenta ei nici pana in ziua de azi si nu cred ca voi scapa vreodata.
Oricum ne vedem mai rar caci intre noi nu a mai ramas loc decat de o ceasca de cafea.

Peste blocuri...pian;candva...

Puteam sa-ncerc sa uit, era usor intr-un fel sau altul… puteam si eu sa o iau la fuga pe scari, … stii nu?... sa fie ca intr-un film frantuzesc de mana a doua, iar eu sa fiu tanara care fuge de locul ramas ticsit… de mirosuri si pete de trei dimineata, de sunete ce numai noi le intelegeam- albe sau negre, de mobila care acum sta acoperita toata d’un bumbac alb si de alte lucruri ce s-au ratacit bizar printre amintiri.
Ma intreb, mai stii oare? dupa ce te sapuneam bine cu cele mai nenorocite cuvinte cum obisnuiam sa croiesc o tacere… ? da, chiar aceea tacere! de-ti impaienjanea ochii, (candva limpezi caci acum nu-i mai vad decat plini de colb) , si care imediat te transforma intr-un sihastru. Nu-mi placea sa te vad asa, jur ca nu!… dar preferam sa ma retrag intr-un colt al camerei,(de regula ma cuibaream langa geam) ca sa privesc impletitura fumului de tigara cu tacerea, caci pentru mine asta, semnifica cat o mie; in mintea mea era ca o parola a patimei.
Si nu o sa uit pe urma cum imi spuneai ca pleci la plimbare, prefacandu-te nervos; dar tu te asezai chiar sub geamul camerei mele asteptand sa ma auzi bombanind despre tine, iar eu stiam intotdeauna ca esti acolo si de aceea cantam mereu cantecul in alb si negru pe care il adorai si tu la fel de mult ca si mine.
Candva, atunci… si o numesc o alta viata, noi oameni simpli, o copila razgaiata, dupa cum imi spuneai tu, si un putoi badaran, dupa cum te “alintam” eu, am reusit sa cultivam pasiune. Era ca o mica planta, dar nu foarte pretentioasa, ce poposea undeva intr-o gradina si zilnic crestea. Chiar si in momentele mai grele, am intretinut-o, udand-o impreuna… cand tu cand eu. Acum insa, incep sa cred ca era doar o planta inchisa intr-un apartament, iar noi… noi am fost plecati mult prea mult de-acasa.